Probele la avocat: reforma pe care o avem deja și n-o folosește nimeni

OPINION
Written By Csongor Csurulya

Legea le permite avocaților să administreze probe din anul 2000, dar aproape nimeni nu o face. De vină e felul în care e construită procedura. Reparată, ar scurta procesele complexe. Instanțele n-ar fi însă mai puțin aglomerate, iar noul mecanism de normare al CSM arată de ce.

Julie Mehret - Haka (and Riot), 2019

De la 15 septembrie 2026, un dosar nou nu mai ajunge automat la un judecător. Dacă instanța și-a epuizat capacitatea zilnică pentru acel tip de cauză, cererea se înregistrează, primește număr și intră într-un registru de așteptare, din care e repartizată în ordine cronologică, pe măsură ce se eliberează locuri. Așa funcționează mecanismul de normare adoptat de Secția pentru judecători a CSM prin Hotărârea nr. 1642/2026, a cărei procedură a fost înlocuită integral prin Hotărârea nr. 1734 din 9 septembrie 2026. Pe site-ul CSM există acum chiar un calculator care estimează cât va sta dosarul la coadă.

Cifrele explică de ce s-a ajuns aici. În mai, pe rolul instanțelor erau 2.389.004 dosare, cu aproape 11% mai multe decât cu un an înainte, iar sistemului îi lipseau peste 800 de judecători. Cine pledează des cunoaște și varianta la scară mică: termenul amânat pentru că martorul n-a venit, apoi pentru că expertul a cerut prelungire, apoi încă unul.

Pe acest fond revine o idee care pare de bun-simț: avocații să administreze probele, iar judecătorul să judece. CSM a trecut-o printre propunerile de degrevare trimise Ministerului Justiției în februarie, iar barourile au mers mai departe și au cerut ca avocatul să devină „manager al probatoriului”. De obicei, discuția pornește de la întrebarea dacă România ar trebui să facă acest pas. Eu aș porni de la alta: de ce nu l-am făcut deja, dacă legea ni-l permite din anul 2000?

O reformă care există deja

Codul de procedură civilă reglementează la art. 366–388 exact mecanismul despre care se vorbește ca despre o noutate. La primul termen, judecătorul trebuie să le spună părților că pot conveni ca probele să fie administrate de avocații lor. Dacă părțile acceptă, instanța încuviințează probele și dă un termen de cel mult șase luni. Avocații propun un program pe care instanța îl aprobă, iar martorii sunt ascultați în cabinetul unuia dintre ei și semnează declarația alături de avocați. Același regim se aplică și consilierilor juridici. Procedura exista și în vechiul Cod, iar statul chiar o recompensează: partea primește înapoi jumătate din taxa de timbru (art. 45 alin. (1) lit. h) din OUG nr. 80/2013).

Aproape nimeni n-o folosește. Benitio Diamant scria în 2009 că nu cunoaște niciun caz de aplicare, iar Ioan Leș o vedea ca pe un transplant din common law care nu s-a prins. În februarie 2026, barourile recunoșteau ele înseși că procedura e „insuficient utilizată în practică”.

Explicația care circulă de obicei e culturală: avocații nu au încredere unii în alții, judecătorii nu vor să cedeze controlul. Mie mi se pare mai banală. Procedura e prost construită, așa că o parte rațională are puține motive s-o aleagă. Cere acordul ambelor părți, deci partea care câștigă din întârziere are drept de veto. Consimțământul e irevocabil și se dă la primul termen, când niciun avocat prudent nu știe încă cum va arăta probatoriul. Totul vine la pachet: acordul acoperă toate probele, deși interogatoriul și cercetarea la fața locului rămân oricum la instanță. Iar sancțiunile sunt mai aspre decât în procedura obișnuită. Partea care lipsește la încuviințare nu mai poate propune și administra decât înscrisuri, iar cea care nu respectă programul pierde proba.

La final, instanța poate relua orice probă, deci clientul riscă să plătească de două ori pentru același martor. Jumătatea de taxă de timbru, restituită abia după ce hotărârea rămâne definitivă, nu acoperă nimic din toate acestea.

Ce se poate muta în cabinet și ce nu

Când se vorbește despre „transferul administrării probelor”, se amestecă de fapt patru lucruri. Doar unul poate pleca din sala de judecată.

Propunerea probelor e deja treaba părților, deci nu e nimic de transferat. Încuviințarea înseamnă a decide ce fapte contează și ce mijloc de probă e admisibil și util. E un act de judecată, iar judecătorul poate ordona probe chiar dacă părțile se opun. Aprecierea ține de convingerea liberă a judecătorului și, până la urmă, de art. 126 alin. (1) din Constituție. Ce rămâne e administrarea propriu-zisă: programarea audierilor, întrebările, consemnarea, comunicarea înscrisurilor, legătura cu expertul. Asta se poate muta la avocați. Restul rămâne la judecător.

Aici propunerile barourilor din 2026 trec linia. Ele cer ca actele întocmite de avocați să aibă „forță probantă și prezumție de autenticitate”. Avocații pot atesta că un martor a declarat ceva, când, unde și cine a fost de față. Că martorul a spus adevărul, nu pot atesta. Dacă dăm conținutului declarației o prezumție de autenticitate, mutăm pe ușa din spate o parte din aprecierea probelor.

Italia, care a experimentat recent cu probe strânse de avocați, a avut grijă la această graniță. Reforma Cartabia le permite avocaților, din februarie 2023, să ia declarații de la terți în negocierea asistată, dacă părțile au prevăzut asta în convenție (art. 4-bis din D.L. 132/2014). Procesul-verbal face deplină dovadă doar pentru ce atestă avocații că s-a petrecut în fața lor. Conținutul declarației îl apreciază liber judecătorul, iar declarația falsă e infracțiune (art. 371-ter c.p.). Franța permite ceva asemănător prin actul de procedură al avocaților (art. 1546-3 CPC francez).

Unde au dreptate scepticii

Cea mai incomodă obiecție e că reforma nu va degreva instanțele. Problema României e cantitatea de dosare care intră, mai mult decât durata lor. Potrivit CSM, în 2024 au intrat la civil 8,42 cauze noi la 100 de locuitori, de aproape patru ori media UE, iar durata medie în primă instanță era de 180 de zile, sub media europeană de 307. Măsurile de degrevare propuse chiar de CSM vizează litigii de masă, cu probe scrise: divorțul prin acord, radierile, încuviințarea executării, plângerile contravenționale.

Mecanismul de normare confirmă diagnosticul. Capacitatea de referință a fost calculată după media europeană din datele CEPEJ: 288 de dosare pe an pentru un judecător de judecătorie, 192 la tribunal, 119 la curtea de apel. În primul an se aplică dublul acestor valori, în al doilea o dată și jumătate, iar de la 15 septembrie 2028 valorile întregi. Deocamdată coada e scurtă: în prima săptămână, CSM raporta că 94,3% dintre dosarele de la judecătorii au fost repartizate chiar în ziua înregistrării. Dacă intrările și numărul de judecători rămân aceleași, coada va crește pe măsură ce pragul coboară. (Ioan Leș s-a întrebat deja dacă o asemenea măsură poate fi luată prin hotărâre a CSM, fără lege. E o discuție separată, dar una serioasă.)

Pentru tema de aici contează altceva. Administrarea probelor de către avocați nu ajută deloc un dosar care stă în registru, pentru că începe abia la primul termen, iar până la repartizare nu există nici judecător, nici termen. Chiar CSM spunea, la o săptămână după intrarea în vigoare, că reducerea volumului depinde de măsuri legislative, „inclusiv prin preluarea unor categorii de cauze de către corpul profesional al avocaţilor”. Asta înseamnă cauze scoase cu totul din instanțe, ceea ce e cu totul altceva decât probe administrate în cabinet.

O a doua obiecție ține de egalitatea armelor. Avocatul e apărătorul unei părți, iar Legea nr. 51/1995 îl obligă să-i apere interesele. În sală, președintele pune primele întrebări și le respinge pe cele care nu servesc procesului. În cabinet, aceste reguli nu se aplică, iar orice obiecție devine un incident trimis instanței. Ar fi nevoie de reguli deontologice precise despre ce poate face avocatul când pregătește un martor. Anglia, unde avocații pregătesc de mult declarațiile martorilor, le-a restrâns recent rolul: regulile din 2021 pentru declarațiile scrise (PD 57AC) au venit după ce un grup de lucru a avertizat că șlefuirea juridică poate altera memoria martorului.

Consilierul juridic ridică o problemă în plus. Legea nr. 514/2003 îl definește ca funcționar sau salariat al entității pe care o reprezintă. Când martorii îi sunt colegi sau subordonați, riscul de presiune e real, mai ales dacă de cealaltă parte stă o persoană fizică.

În sfârșit, avocatul nu are cu ce să constrângă un martor: nu-l poate cita și nu-l poate amenda dacă nu vine. Codul penal pedepsește mărturia mincinoasă „în orice altă procedură în care se ascultă martori” (art. 273), deci minciuna e acoperită. Absența, nu. Chiar dreptul UE, când permite unei instanțe să administreze probe direct în alt stat membru prin persoane desemnate de ea, o face numai dacă martorul vine de bunăvoie (Regulamentul (UE) 2020/1783, art. 19).

Prima obiecție o accept fără rezerve: reforma se poate apăra doar ca mijloc de a accelera procesele complexe. Celelalte două țin de felul în care e scrisă legea și pot fi rezolvate.

Ce rămâne

Nicio modificare a art. 366–388 nu va goli registrul de așteptare al CSM. Asta se face scotând din instanțe dosarele care nu au nevoie de judecător și ocupând posturile vacante. Discuția despre probele la avocat nu trebuie să țină locul acestor decizii, care sunt mai grele și mai scumpe politic.

Procedura merită totuși luată în serios, pentru că poate scurta tocmai procesele care azi durează cel mai mult: cele în care un martor sau o expertiză țin pe loc un dosar luni întregi. Cu condiția ca judecătorul să rămână cel care încuviințează probele, rezolvă incidentele și le apreciază.

Iar procedura există deja. Într-un litigiu între profesioniști, cu avocați de ambele părți și o miză care justifică efortul, merită propusă la primul termen, mai ales acum, când un dosar poate pierde timp în registru înainte să ajungă la judecător. Dacă nici în aceste condiții n-o alegem, vina nu mai e doar a legii.

Avem dreptul să administrăm probe de un sfert de secol. Poate e momentul să aflăm dacă îl și vrem.

Surse și repere normative

Drept intern

  • Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată), forma în vigoare la 16 septembrie 2026: art. 6, 9, 10, 22, 94, 239, 254–264, 321, 366–388.

  • Constituția României, art. 126 alin. (1).

  • OUG nr. 80/2013, art. 45 alin. (1) lit. h) și alin. (2).

  • Legea nr. 514/2003 privind profesia de consilier juridic, art. 1–4.

  • Legea nr. 51/1995 și Statutul profesiei de avocat.

  • Codul penal, art. 273.

Date și context 2026

Drept comparat și drept UE

Csongor Csurulya
Next

Cauza C-798/24 – Publicitatea datelor personale ale acționarilor minoritari în registrul comerțului