the monitor - martie 2026
Jurisprudența relevantă a CJUE din luna martie 2026
GDPR
1) Cauza C‑97/23 P | WhatsApp Ireland Ltd c. Comitetul European pentru Protecția Datelor
Subiect: RGPD
Data hotărârii: 10.02.2026
ID: ECLI:EU:C:2026:81
Cuvinte cheie: WhatsApp; RGPD; Comitetul European pentru Protecția Datelor (EDPB); act atacabil; vizare directă; mecanismul de coerență; amenzi administrative; transparență; date cu caracter personal; acțiune în anulare
Contextul cauzei
După intrarea în vigoare a Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR), autoritatea irlandeză de supraveghere a primit plângeri din partea utilizatorilor și neutilizatorilor serviciului de mesagerie WhatsApp privind modul în care compania prelucrează date cu caracter personal. În paralel, Bundesbeauftragte für den Datenschutz und die Informationsfreiheit (autoritatea federală germană pentru protecția datelor) a solicitat asistență pentru a verifica dacă WhatsApp respectă obligațiile de transparență privind eventuala partajare a datelor cu alte entități ale grupului Meta Platforms.
În decembrie 2018, autoritatea irlandeză de supraveghere a deschis o investigație din oficiu privind respectarea obligațiilor de informare și transparență prevăzute de articolele 12-14 din GDPR. Aceasta a acționat ca autoritate principală, deoarece sediul principal european al WhatsApp se află în Irlanda, iar prelucrarea datelor are caracter transfrontalier.
După finalizarea investigației (2019), autoritatea irlandeză a elaborat în 2020 un proiect de decizie, transmis celorlalte autorități de supraveghere europene în cadrul mecanismului de cooperare prevăzut de GDPR.
Opt autorități naționale au formulat obiecții motivate asupra proiectului. Neexistând consens, autoritatea irlandeză a sesizat Comitetul European pentru Protecția Datelor (EDPB), în temeiul mecanismului de soluționare a litigiilor prevăzut de articolul 65 GDPR.
La 28 iulie 2021, Comitetul a adoptat o decizie obligatorie privind punctele asupra cărora autoritățile naționale nu ajunseseră la acord.
Decizia Comitetului a clarificat mai multe aspecte juridice privind interpretarea GDPR și comportamentul WhatsApp:
Încălcări suplimentare ale obligațiilor de informare
Comitetul a constatat încălcări ale art. 13 GDPR privind informațiile care trebuie furnizate persoanelor vizate, încălcări care nu fuseseră identificate inițial de autoritatea irlandeză.Calificarea anumitor date drept „date cu caracter personal”
Elementele rezultate din procedura de compresie „lossy hashing” aplicată datelor din agenda utilizatorilor (inclusiv privind persoane care nu folosesc WhatsApp) au fost considerate date cu caracter personal, contrar opiniei inițiale a autorității irlandeze.Încălcarea principiului transparenței
Comitetul a stabilit că WhatsApp a încălcat principiul transparenței prevăzut de art. 5 GDPR.Interpretarea și aplicarea sancțiunilor
Comitetul a apreciat că autoritatea irlandeză a interpretat greșit anumite criterii privind calculul amenzilor, inclusiv referitoare la cifra de afaceri și la plafonul sancțiunilor administrative.Măsuri corective și termen de conformare
Termenul pentru conformarea WhatsApp la GDPR a fost redus de la șase luni la trei luni.
La 20 august 2021, autoritatea irlandeză de supraveghere a adoptat decizia finală, conform instrucțiunilor Comitetului. Aceasta a stabilit că WhatsApp a încălcat mai multe dispoziții ale GDPR, inclusiv:
principiul transparenței (art. 5),
obligațiile de informare și transparență (art. 12-14).
Ca măsuri corective, autoritatea a dispus:
emiterea unui avertisment,
adoptarea unor măsuri pentru conformarea cu GDPR în termen de trei luni,
aplicarea unor amenzi administrative totale de 225 milioane euro.
Procedura judiciară
WhatsApp a atacat decizia Comitetului în fața Tribunalul Uniunii Europene, solicitând anularea acesteia în temeiul art. 263 TFUE.
Tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă, apreciind că:
decizia Comitetului este un act intermediar,
efectele juridice asupra companiei derivă doar din decizia finală a autorității irlandeze,
controlul jurisdicțional trebuie realizat prin contestarea deciziei finale în fața instanțelor naționale.
Decizia Curții de Justiție
Curtea a anulat ordonanța Tribunalului, statuând că acesta a săvârșit mai multe erori de drept:
Cu privire la caracterul atacabil al deciziei EDPB: Curtea a stabilit că decizia EDPB nu este un simplu act intermediar, ci exprimă poziția definitivă a unui organ al Uniunii cu privire la toate aspectele cu care a fost sesizat. Aceasta este obligatorie pentru autoritățile de supraveghere naționale, care nu pot devia de la concluziile sale. Prin urmare, decizia EDPB constituie un act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.
Cu privire la vizarea directă a WhatsApp: Curtea a constatat că WhatsApp este vizată direct de decizia EDPB, întrucât aceasta a modificat în mod direct situația sa juridică (impunând noi obligații de transparență și majorarea amenzilor) și nu a lăsat autorităților naționale o marjă reală de apreciere în privința aspectelor soluționate de EDPB. Faptul că decizia nu este direct opozabilă WhatsApp sau că nu constituie ultimul act al procedurii nu se opune constatării vizării directe.
Cu privire la termenul de introducere a acțiunii: Curtea a clarificat că termenul de două luni pentru introducerea acțiunii a început să curgă de la publicarea deciziei pe site-ul EDPB (2 septembrie 2021), iar nu de la data la care WhatsApp a luat cunoștință de conținutul acesteia (13 august 2021). Acțiunea introdusă la 1 noiembrie 2021 a fost astfel considerată în termen.
Consecințe
Curtea a clarificat că deciziile adoptate de Comitetul European pentru Protecția Datelor în cadrul mecanismului de soluționare a litigiilor prevăzut de GDPR pot constitui acte juridice atacabile în fața instanțelor UE, deoarece stabilesc în mod definitiv poziția Comitetului și produc efecte juridice obligatorii în procedura care conduce la sancționarea operatorilor de date.
2) Cauza C-526/24 | Brillen Rottler GmbH & Co. KG c. TC.
Subiect: RGPD
Data hotărârii: 19.03.2026
ID: ECLI:EU:C:2026:216
Cuvinte cheie: RGPD; drept de acces; cerere excesivă; abuz de drept; prejudiciu moral; drept la despăgubiri; persoană vizată; operator; pierderea controlului asupra datelor; intenție abuzivă;
Contextul cauzei
În martie 2023, TC, un particular cu reședința în Austria, s-a abonat la buletinul informativ al societății Brillen Rottler GmbH & Co. KG, o întreprindere de optică din Germania, furnizând datele sale cu caracter personal. La doar treisprezece zile după abonare, TC a adresat companiei o cerere de acces la datele sale personale, în temeiul articolului 15 din RGPD.
Brillen Rottler a refuzat cererea în termenul legal, calificând-o drept abuzivă în sensul articolului 12 alineatul (5) din RGPD, și l-a somat pe TC să renunțe definitiv la aceasta. TC și-a menținut cererea și a solicitat suplimentar o despăgubire de 1.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a refuzului de acces. Brillen Rottler a sesizat instanța germană, susținând că TC urmează un model sistematic și abuziv: se înscrie la buletine informative, formulează cereri de acces, apoi solicită despăgubiri în baza pretinsei încălcări a RGPD pe care o provoacă deliberat.
Tribunalul Districtual din Arnsberg a adresat Curții de Justiție a UE opt întrebări preliminare, grupate în trei teme principale.
Răspunsul Curții :
Prima temă: Poate fi considerată „excesivă" o primă cerere de acces?
Curtea a statuat că o primă cerere de acces formulată în temeiul articolului 15 din RGPD poate fi calificată drept „excesivă" în sensul articolului 12 alineatul (5), chiar dacă nu există un caracter repetitiv. Caracterul repetitiv al cererilor este menționat în regulament doar cu titlu exemplificativ, iar noțiunea de „cerere excesivă" are atât o dimensiune cantitativă, cât și una calitativă.
Totuși, Curtea a subliniat că această excepție trebuie interpretată restrictiv și aplicată cu titlu excepțional. Pentru a respinge o cerere pe acest temei, operatorul trebuie să dovedească în mod neechivoc existența unei intenții abuzive din partea persoanei vizate, și anume că aceasta nu a urmărit să ia cunoștință de prelucrarea datelor și să verifice legalitatea acesteia, ci a creat în mod artificial condițiile necesare pentru a obține o despăgubire. Sarcina acestei probe revine exclusiv operatorului.
Curtea a precizat că instanța națională poate lua în considerare informații publice din care reiese că persoana vizată a urmat un comportament sistematic similar față de mai mulți operatori, dar numai dacă aceste informații sunt coroborate cu alte elemente relevante ale speței. Împrejurările concrete care trebuie analizate includ: caracterul voluntar al furnizării datelor, scopul acestei furnizări, intervalul de timp dintre furnizarea datelor și formularea cererii de acces, și comportamentul general al persoanei.
A doua temă: Dreptul la despăgubiri în cazul încălcării dreptului de acces
Curtea a răspuns afirmativ: articolul 82 alineatul (1) din RGPD conferă persoanei vizate dreptul la despăgubiri și în cazul încălcării dreptului de acces prevăzut la articolul 15, chiar dacă această încălcare nu presupune ca atare o operațiune de prelucrare a datelor. Curtea a argumentat că limitarea dreptului la despăgubiri exclusiv la prejudiciile rezultate din operațiuni de prelucrare ar priva de efect util protecția drepturilor conferite de capitolul III din RGPD, care include dreptul de acces, dreptul la rectificare, dreptul la ștergere și altele.
A treia temă: Conținutul prejudiciului moral – pierderea controlului asupra datelor
Curtea a clarificat că prejudiciul moral reparabil în temeiul articolului 82 alineatul (1) din RGPD poate include pierderea controlului asupra datelor cu caracter personal sau incertitudinea cu privire la prelucrarea acestora, cu condiția ca persoana vizată să dovedească că a suferit efectiv un astfel de prejudiciu, oricât de mic, și că acesta se diferențiază de simpla constatare a încălcării regulamentului.
Curtea a subliniat că simpla invocare a unei temeri nu este suficientă pentru acordarea de despăgubiri. În plus, legătura de cauzalitate dintre încălcare și prejudiciu poate fi ruptă dacă comportamentul însuși al persoanei vizate a constituit cauza determinantă a prejudiciului — cum ar fi situația în care aceasta a furnizat datele cu singurul scop de a crea artificial condițiile pentru a obține o despăgubire.
Concluzie
Pentru motivele de mai sus, Curtea a stabilit că:
1) Articolul 12 alineatul (5) din Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) trebuie interpretat în sensul că o primă cerere de acces la datele cu caracter personal depusă de persoana vizată la operator în temeiul articolului 15 din acest regulament poate fi considerată „excesivă”, în sensul respectivului articol 12 alineatul (5), atunci când acest operator demonstrează, având în vedere ansamblul împrejurărilor relevante ale speței, că, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de aceste dispoziții, cererea menționată nu a fost depusă de persoana vizată pentru a lua cunoștință de prelucrarea datelor amintite și pentru a verifica legalitatea acesteia, în scopul de a putea obține ulterior o protecție a drepturilor pe care le are în temeiul regulamentului menționat, ci cu o intenție abuzivă, precum crearea artificială a condițiilor necesare pentru obținerea unui avantaj care rezultă din același regulament. Faptul că, potrivit unor informații accesibile publicului, persoana vizată a introdus mai multe cereri de acces la datele sale cu caracter personal, urmate de cereri de despăgubire la diferiți operatori, poate fi luat în considerare pentru a stabili existența unei astfel de intenții abuzive.
2) Articolul 82 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679 trebuie interpretat în sensul că atribuie persoanei vizate un drept la repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o încălcare a dreptului de acces prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din acest regulament.
3) Articolul 82 alineatul (1) din Regulamentul 2016/679 trebuie interpretat în sensul că prejudiciul moral suferit de persoana vizată include pierderea controlului asupra datelor sale cu caracter personal sau incertitudinea sa cu privire la aspectul dacă datele sale au făcut obiectul unei prelucrări, în măsura în care se dovedește printre altele că această persoană a suferit efectiv un astfel de prejudiciu, iar comportamentul său nu a constituit cauza determinantă a acestui prejudiciu.
TAX
1) Cauza C‑472/24 | MB „Žaidimų valiuta” c. Valstybinė mokesčių inspekcija prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos
Subiect: TVA
Data hotărârii: 05.03.2026
ID: ECLI:EU:C:2026:147
Cuvinte cheie: TVA; monedă virtuală; joc video online; Runescape; cupon valoric cu utilizări multiple; scutire TVA; bază de impozitare; Directiva TVA; serviciu electronic; operațiune financiară;
Contextul cauzei
Societatea lituaniană Žaidimų valiuta desfășura ca activitate principală cumpărarea și revânzarea monedei virtuale din jocul video online „Runescape", denumită în cauză „aur", în schimbul unor monede tradiționale. În urma unui control fiscal aferent perioadei 2020-2023, autoritățile fiscale lituaniene au constatat că aceste operațiuni de schimb constituiau prestări de servicii supuse TVA. Întrucât societatea nu declarase și nu achitase TVA-ul corespunzător, aceasta a fost obligată să plătească TVA-ul restant, majorat cu dobânzi de întârziere și o amendă.
Societatea a contestat decizia fiscală, susținând în principal trei argumente: fie că „aurul" ar trebui calificat drept monedă virtuală, caz în care operațiunile de schimb ar trebui scutite de TVA similar criptomonedei „bitcoin" (conform jurisprudenței Hedqvist, C-264/14), fie că ar constitui cupoane valorice cu utilizări multiple, nesupuse TVA la momentul transferului, fie că, în orice caz, baza de impozitare ar trebui să fie doar diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare, nu contravaloarea totală a vânzării.
Comisia lituaniană pentru litigii fiscale a sesizat Curtea de Justiție a UE cu două întrebări preliminare privind interpretarea Directivei TVA.
Întrebările adresate Curții
Prima întrebare viza dacă vânzarea de „aur" din jocul Runescape intră în sfera operațiunilor scutite de TVA prevăzute la articolul 135 alineatul (1) litera (e) din Directiva TVA, referitor la operațiunile privind monedele utilizate ca mijloc legal de plată. A doua întrebare, adresată subsidiar, viza care ar trebui să fie baza de impozitare: contrapartida totală a vânzării sau doar diferența dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare.
Răspunsul Curții
Cu privire la scutirea de TVA: Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenței Hedqvist, scutirea prevăzută la articolul 135 alineatul (1) litera (e) din Directiva TVA poate acoperi și monede netradiționale, cu condiția îndeplinirii cumulative a două criterii: moneda să fie acceptată de părțile la tranzacție ca mijloc alternativ de plată față de mijloacele legale, și să nu aibă altă finalitate decât aceea de mijloc de plată.
În speță, Curtea a constatat că „aurul" din Runescape nu îndeplinește aceste condiții, deoarece poate fi utilizat exclusiv în cadrul jocului video online și nu este acceptat în afara acestuia ca mijloc de plată pentru bunuri sau servicii reale. Prin urmare, operațiunile de cumpărare și vânzare de „aur" nu pot beneficia de scutirea de TVA prevăzută de directivă.
Cu privire la calificarea drept cupon valoric: Curtea a analizat în continuare dacă „aurul" ar putea fi calificat drept „cupon valoric cu utilizări multiple" în sensul articolului 30a din Directiva TVA. Pentru această calificare, un instrument trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții: să existe obligația de a-l accepta drept contrapartidă pentru o livrare de bunuri sau prestare de servicii, și să indice bunurile sau serviciile la care se referă.
Curtea a statuat că „aurul" nu îndeplinește prima condiție, deoarece el nu servește la obținerea unui avantaj consumabil ulterior (un alt serviciu care urmează a fi determinat), ci constituie el însuși avantajul consumabil, respectiv un serviciu electronic care face parte integrantă din jocul online. Prin urmare, „aurul" nu poate fi calificat nici drept cupon valoric, nici drept cupon valoric cu utilizări multiple.
Cu privire la baza de impozitare: Întrucât „aurul" trebuie calificat drept serviciu electronic, Curtea a stabilit că baza de impozitare a operațiunilor de schimb este constituită din contrapartida totală a vânzării, conform normei generale prevăzute la articolul 73 din Directiva TVA, și nu doar din marja dintre prețul de cumpărare și cel de vânzare.
Concluzie
Curtea a statuat că tranzacțiile cu monedă virtuală utilizabilă exclusiv într-un joc video online nu beneficiază de scutire de TVA și nu se încadrează în categoria cupoanelor valorice. Acestea reprezintă prestări de servicii electronice supuse TVA, calculat asupra întregii contravalori a vânzării.
2) Cauza C‑436/24 | Skatteverket c. Lyko Operations AB
Subiect: TVA
Data hotărârii: 05.03.2026
ID: ECLI:EU:C:2026:157
Cuvinte cheie: cupon valoric; program de fidelizare; puncte de loialitate; bază de impozitare TVA;
Contextul cauzei
Lyko Operations AB, societate suedeză ce comercializează produse de îngrijire, a solicitat o soluție fiscală anticipată privind tratamentul TVA al unui program de fidelizare prin care clienții acumulează puncte proporțional cu valoarea achizițiilor, puncte utilizabile exclusiv pentru obținerea de produse de mică valoare cu ocazia unei noi achiziții. Comisia de drept fiscal suedeză a calificat punctele ca neconstituind cupoane valorice, soluție contestată de ambele părți. Litigiul a ajuns la Curtea Administrativă Supremă suedeză, care a sesizat CJUE cu cerere de decizie preliminară privind interpretarea articolelor 30a și 73a din Directiva TVA.
Întrebările adresate Curții
1) Un instrument sub formă de puncte, precum cel în discuție în litigiul principal, constituie un cupon valoric în sensul articolului 30a din Directiva TVA atunci când punctele sunt acordate în cadrul unui program de fidelizare a clienților conceput astfel încât clientul care achiziționează bunuri obține puncte în funcție de valoarea achizițiilor și are apoi dreptul, cu ocazia unei viitoare achiziții, să utilizeze punctele pentru a obține alte bunuri din gama de produse a vânzătorului?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, cum trebuie stabilită baza de impozitare în temeiul articolului 73a din Directiva TVA atunci când punctele sunt utilizate pentru a obține bunuri de la vânzător?
Răspunsul Curții
Curtea a răspuns negativ la prima întrebare, făcând inutilă examinarea celei de-a doua. Articolul 30a punctul 1 din Directiva TVA impune două condiții cumulative: instrumentul trebuie să presupună obligația furnizorului de a-l accepta drept contrapartidă și trebuie să indice bunurile/serviciile vizate ori furnizorii acestora. Punctele Lyko Operations nu îndeplinesc prima condiție, deoarece nu obligă furnizorul să le accepte ca plată, ci conferă doar dreptul de a obține un bonus cu ocazia unei noi achiziții. Curtea a subliniat, în concordanță cu considerentul (4) al Directivei 2016/1065, că sunt excluse din noțiunea de cupon valoric instrumentele care nu conferă deținătorului un drept direct de a primi bunuri sau servicii.
Concluzie
Noțiunea de „cupon valoric” definită la articolul 30a punctul 1 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva (UE) 2016/1065 a Consiliului din 27 iunie 2016, trebuie interpretată în sensul că nu include acordarea de puncte de către un furnizor clienților săi în cadrul unui program de fidelizare a clientelei, în temeiul căruia aceste puncte sunt determinate în funcție de valoarea achizițiilor de bunuri și sunt utilizate de acești clienți pentru a obține bunuri suplimentare oferite spre vânzare de furnizorul respectiv cu ocazia unei noi achiziții de la acesta din urmă, din moment ce punctele menționate nu presupun nicio obligație a furnizorului de a le accepta drept contrapartidă sau drept o parte din contrapartida unei livrări de bunuri.
3) Cauzele conexate C‑409/24, C‑410/24 și C‑411/24 | J-GmbH / D / D GmbH & Co. KG c. administrațiilor fiscale germane
Subiect: TVA
Data hotărârii: 05.03.2026
ECLI: ECLI:EU:C:2026:149
Cuvinte-cheie:cotă redusă TVA, cazare hotelieră, prestații accesorii, fracționarea operațiunilor, neutralitate fiscală;
Contextul cauzei
Trei operatori hotelieri germani au aplicat cota redusă de TVA de 7 % unui preț global forfetar care includea, alături de cazarea pe termen scurt, prestații precum micul-dejun, locuri de parcare, acces Wi-Fi, sală de fitness și instalații de wellness. Administrațiile fiscale germane au reclasificat aceste prestații la cota standard de 19 %, în temeiul articolului 12 alineatul (2) punctul 11 teza a doua din UStG, care impune disocierea prestațiilor ce nu servesc în mod direct cazării. Bundesfinanzhof a sesizat CJUE pentru a clarifica compatibilitatea acestui mecanism de fracționare cu Directiva TVA.
Întrebările adresate Curții
Articolul 98 alineatele (1) și (2) din Directiva TVA coroborat cu punctul 12 din anexa III se opune unei reglementări naționale care exclude de la cota redusă prestațiile ce nu servesc în mod direct cazării pe termen scurt — precum micul-dejun, parcarea, Wi-Fi, fitness și wellness – chiar dacă acestea sunt accesorii cazării și sunt remunerate printr-un preț global forfetar?
Răspunsul Curții
Curtea a răspuns negativ, validând mecanismul german de fracționare. Statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru a aplica selectiv cota redusă de TVA unor aspecte concrete și specifice ale categoriilor din anexa III, cu respectarea a două condiții cumulative: identificarea prestațiilor eligibile pe baza unor criterii obiective, clare și precise, și respectarea principiului neutralității fiscale. Reglementarea germană îndeplinește prima condiție prin delimitarea expresă a prestațiilor eligibile și a celor excluse. Curtea a clarificat totodată că hotărârea Stadion Amsterdam (C‑463/16) privea o ipoteză distinctă — absența exercitării marjei de apreciere — și nu contrazice jurisprudența Comisia/Franța (C‑94/09). Verificarea neutralității fiscale rămâne în sarcina instanței naționale.
Concluzie
Articolul 98 alineatele (1) și (2) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată coroborat cu punctul 12 din anexa III la această directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care permite excluderea din domeniul de aplicare al cotei reduse de taxă pe valoarea adăugată aplicabile serviciilor de cazare pe termen scurt, în hoteluri și în unități similare, a prestațiilor care nu servesc în mod direct unei astfel de cazări, precum punerea la dispoziție a unor locuri de parcare, a unei săli de sport și a unor instalații de wellness, precum și accesul la rețeaua Wi‑Fi a hotelului și oferirea unui mic‑dejun, chiar dacă ar putea fi considerate accesorii acestei cazări având în vedere că sunt remunerate printr‑ un preț global forfetar plătit pentru toate serviciile furnizate în cadrul cazării menționate, cu condiția ca această reglementare să prevadă aplicarea cotei reduse unor aspecte concrete și specifice ale categoriilor de servicii de cazare prevăzute la punctul 12 din anexa III la directiva menționată și ca principiul neutralității fiscale să fie respectat.
4) Cauza C‑515/24 | Randstad España SLU c. Administración General del Estado
Subiect: TVA
Data hotărârii: 12.03.2026
ECLI: ECLI:EU:C:2026:190
Cuvinte-cheie:drept de deducere TVA, clauză de standstill, cheltuieli de divertisment, cadouri de protocol, aderare la Uniunea Europeană, articolul 176 Directiva 2006/112/CE ;
Contextul cauzei
Randstad España SLU a dedus TVA-ul aferent achiziției de bilete pentru meciuri de fotbal, invitații la Grand Prix de Formula 1 și excursii maritime, destinate clienților cu titlu gratuit, în perioada 2009–2011. Administrația fiscală spaniolă a refuzat deducerea, invocând articolul 96 alineatul (1) din Legea 37/1992, care exclude TVA-ul în amonte pentru spectacole și cadouri de protocol. Randstad a contestat aplicarea clauzei de standstill, argumentând că legislația spaniolă de excludere a intrat în vigoare simultan cu aderarea Spaniei la Comunitate, la 1 ianuarie 1986, nefiind deci anterioară aderării, iar anterior nu exista în Spania un sistem de TVA.
Întrebările adresate Curții:
1) Este conformă cu articolul 168 litera (a) și cu articolul 176 primul paragraf din [Directiva TVA] o dispoziție precum cea a articolului 96 [alineatul (1)] punctele 4 și 5 din [Legea 37/1992], potrivit căreia nu poate fi dedus, în nicio proporție, TVA‑ul achitat în amonte la achiziționarea de bunuri și servicii cum ar fi spectacolele sportive, precum și de bunuri și servicii destinate a fi oferite cadou clienților, angajaților sau terților, chiar dacă persoana impozabilă dovedește că aceste cheltuieli au legătură directă cu activitatea sa comercială sau profesională, că au fost efectuate strict în scop comercial sau profesional și că bunurile și serviciile au fost utilizate pentru efectuarea de operațiuni taxabile de către persoana impozabilă și că reprezintă cheltuieli deductibile în raport cu impozitele datorate de persoanele impozabile (impozitul pe venitul persoanelor fizice și impozitul pe profit)?
2) Este conformă cu articolul 176 [al doilea paragraf] din [Directiva TVA] o dispoziție precum cea a articolului 96 [alineatul (1)] punctele 4 și 5 din [Legea 37/1992], care introduce o condiție ce limitează exercitarea dreptului de deducere și care a intrat în vigoare la aceeași dată la care Regatul Spaniei a aderat la [Comunitate], 1 ianuarie 1986, în pofida faptului că nicio normă în vigoare la data aderării nu prevedea o asemenea restrângere?
Răspunsul Curții
Curtea a răspuns la a doua întrebare, considerând-o determinantă, și a înlăturat necesitatea examinării celei dintâi. Clauza de standstill din articolul 176 al doilea paragraf nu se opune unei legislații naționale intrate în vigoare la data aderării, chiar dacă anterior aderării nu exista un sistem de TVA în statul respectiv. Curtea a reținut că excluderea cheltuielilor de divertisment și de reprezentare este conformă cu voința legiuitorului Uniunii, reflectată în chiar primul paragraf al articolului 176. O interpretare contrară ar dezavantaja nejustificat statele membre care, la momentul aderării, nu dispuneau de un sistem de impozitare echivalent TVA. Excluderea este suficient de precisă și nu are caracter general, îndeplinind astfel condițiile jurisprudențiale aplicabile clauzei de standstill.
Concluzie
Articolul 176 al doilea paragraf din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care intră în vigoare la data aderării statului membru în cauză la Uniunea Europeană și care introduce o excludere de la dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată achitate în amonte și referitoare la cheltuieli de achiziționare de bunuri și de servicii, precum bilete pentru a asista la evenimente sportive, destinate unor mici cadouri de protocol pentru clienți, salariați sau terți.
5) Cauza C‑521/24 | Aptiv Services Hungary Kft. c. Nemzeti Adó- és Vámhivatal Fellebbviteli Igazgatósága
Subiect: TVA
Data hotărârii: 12.03.2026
ECLI: ECLI:EU:C:2026:191
Cuvinte-cheie:drept de deducere TVA, achiziții intracomunitare, facturi primite tardiv, neutralitate fiscală, principiul efectivității, termen de prescripție ;
Contextul cauzei
Aptiv Services Hungary Kft., persoană impozabilă maghiară, a efectuat achiziții intracomunitare de bunuri în perioada 2016–2018, primind însă facturile aferente abia în 2021, din motive independente de voința sa. A dedus TVA-ul corespunzător în declarațiile pentru perioada 2021. Autoritatea fiscală maghiară a refuzat deducerea, considerând că aceasta trebuia exercitată prin rectificarea declarațiilor aferente perioadelor 2016–2018. Întrucât termenul pentru rectificare expirase parțial, iar cererea de rambursare specială fusese respinsă, Aptiv s-a regăsit în imposibilitatea practică de a-și valorifica dreptul de deducere.
Întrebarea adresată Curții
Articolul 168 litera (c), articolul 178 literele (c) și (d), articolele [179-182] din Directiva [TVA], principul neutralității fiscale, principul proporționalității și principul efectivității trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări și [unei] practici unui stat membru conform cărora deducerea TVA‑ului achitat pentru achizițiile intracomunitare de bunuri este refuzată și exclusă definitiv (imposibilitatea depunerii unei declarații rectificative și respingerea cererii pentru o procedură specială de rambursare a taxei) ca urmare a faptului că persoana impozabilă, din motive de natură administrativă, nu și‑a exercitat dreptul de deducere în cursul aceleiași perioade fiscale precum cea aferentă calculării taxei datorate, cu toate că nu a depășit termenul de prescripție, în condițiile în care, cu ocazia controalelor anterioare, autoritatea fiscală a statului membru nu a formulat nicio obiecție cu privire la această practică a contribuabilului?
Răspunsul Curții
Curtea a răspuns afirmativ, statuând că dreptul de deducere poate fi exercitat în perioada în care sunt îndeplinite cumulativ atât condiția nașterii dreptului (exigibilitatea TVA), cât și condiția deținerii facturii. Atât timp cât persoana impozabilă acționează cu bună-credință și în termenul de prescripție, iar administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru verificarea condițiilor de fond, refuzul deducerii constituie o încălcare a principiilor neutralității și efectivității. O practică administrativă care face practic imposibilă exercitarea dreptului de deducere depășește totodată cerințele de proporționalitate, în absența oricărei fraude dovedite.
Concluzie
Articolul 168 litera (c), articolul 178 litera (c), precum și articolele 179, 180 și 182 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, citite în lumina principiilor neutralității fiscale, proporționalității și efectivității, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum și unei practici administrative în temeiul cărora deducerea TVA‑ului aferent achizițiilor intracomunitare de bunuri este refuzată pentru motivul că persoana impozabilă și-a exercitat dreptul la deducere în perioada impozabilă în care a primit efectiv facturile necesare pentru exercitarea acestui drept, care era ulterioară perioadei în care au fost efectuate aceste achiziții, deși persoana impozabilă și‑a exercitat acest drept cu bună-credință și în termenul de prescripție.
6) Cauza C-527/24 | Harry et Associés Sarl c. Agenzia delle entrate – Riscossione – Pescara and Agenzia delle entrate – Centro operativo di Pescara.
Subiect: TVA
Data hotărârii: 12.03.2026
ECLI: ECLI:EU:C:2026:192
Cuvinte-cheie:rambursare TVA, Directiva 2008/9/CE, persoană impozabilă nestabilită, disfuncționalitate tehnică, bună administrare, autoritate de lucru judecat, principiul efectivității ;
Contextul cauzei
Harry et Associés Sarl, societate de drept francez, a depus în termenul legal o cerere electronică de rambursare a TVA italian aferent anului 2015, în cuantum de aproximativ 98.740 euro. Cererea a fost transmisă corespunzător de administrația fiscală franceză către centrul operațional italian (COP), însă fișierul electronic era afectat de erori tehnice care îl făceau ilizibil, COP nereacționând în niciun fel. Instanțele italiene, inclusiv Curtea de Casație, au calificat cererea drept inexistentă, excluzând atât dreptul la rambursare, cât și accesul la o cale de atac împotriva inacțiunii administrației. Ulterior, COP a emis un act de recuperare a TVA-ului deja rambursat în baza primei hotărâri judecătorești.
Întrebarea adresată Curții
Articolul 167 din Directiva [TVA] și principiile generale ale neutralității TVA‑ului și proporționalității limitării dreptului de deducere a TVA‑ului se opun:
a) unor reglementări naționale precum [articolul 21] alineatul (2) din Decretul legislativ [nr. 546/1992] și [articolul] 38 bis 2 din Decretul [nr. 633/1972], care, în ordinea juridică internă, permițând calificarea drept lipsită de efect a unei cereri de rambursare afectate de erori tehnice informatice, împiedică accesul la instanță și sunt de natură să conducă la decăderea din dreptul la rambursare în prezența unei situații de fond în care rambursarea TVA‑ului este datorată contribuabilului[;]
b) unui principiu de drept precum cel enunțat de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), potrivit căruia «cererea de rambursare a creditului de TVA, care, în cazul unor probleme tehnice legate de transmiterea electronică, nu este vizibilă pentru administrația fiscală, nu este de natură să dea naștere unui refuz tacit care să poate fi contestat, întrucât administrația fiscală nu este în măsură să acționeze», de natură să excludă accesul direct la instanță în prezenta cauză, conducând astfel la decăderea din dreptul la rambursare, chiar în prezența unei situații substanțiale de drept la rambursare?
Răspunsul Curții
Curtea a răspuns afirmativ. O cerere primită corespunzător de administrația statului de rambursare nu poate fi considerată inexistentă exclusiv din cauza unei disfuncționalități tehnice neimputabile persoanei impozabile. Principiul bunei administrări impunea COP să semnaleze eroarea și să solicite remedierea acesteia, inclusiv prin depunerea unui nou fișier. Inacțiunea administrației trebuie să poată fi contestată jurisdicțional, în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2008/9 și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale. Cât privește autoritatea de lucru judecat, Curtea a reținut că aplicarea sa nu poate perpetua o interpretare contrară dreptului Uniunii în litigii cu obiect distinct, aceasta constituind o încălcare a principiului efectivității.
Concluzie
Articolul 170 și articolul 171 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/8/CE a Consiliului din 12 februarie 2008, coroborate cu articolul 15 alineatul (1) a doua teză, cu articolul 20 alineatul (1) și cu articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2008/9/CE a Consiliului din 12 februarie 2008 de stabilire a modalităților de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, prevăzute de Directiva 2006/112/CE, în favoarea persoanelor impozabile care nu sunt stabilite în statul membru de rambursare, ci într‑un alt stat membru, precum și cu principiile neutralității taxei pe valoarea adăugată (TVA), proporționalității și bunei administrări trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit căreia o persoană impozabilă stabilită în alt stat membru decât cel de rambursare a TVA‑ului este privată atât de dreptul la rambursare a TVA‑ului, cât și de dreptul de acces la o instanță judecătorească pentru a contesta inacțiunea administrației fiscale a statului membru de rambursare, sesizată cu cererea de rambursare a TVA‑ului formulată de această persoană impozabilă, pentru motivul că această cerere nu poate fi considerată depusă din cauza unei disfuncționalități tehnice survenite cu ocazia transmiterii sale electronice.
7) Cauza C-513/24 | Oblastní nemocnice Kolín, a. s., nemocnice Středočeského kraje c. Odvolací finanční ředitelství
Subiect: TVA
Data hotărârii: 19.03.2026
ECLI: ECLI:EU:C:2026:214
Cuvinte-cheie:prorata de deducere TVA, cheltuieli generale, legătură directă și imediată, prestații medicale scutite, echipamente tehnice obligatorii, articolul 173 Directiva 2006/112/CE ;
Contextul cauzei
Nemocnice Kolín, spital ceh cu activitate principală constând în prestații medicale scutite de TVA, desfășoară și activități suplimentare supuse TVA (studii clinice, stagii medicale, sterilizare pentru terți etc.). În vederea obținerii autorizației de funcționare medicală, spitalul era obligat prin Ordinul nr. 92/2012 să dețină echipamente tehnice și materiale minime (defibrilatoare, aparatură de monitorizare, dotări de spații etc.). Spitalul a solicitat deducerea prorata a TVA aferent acestor echipamente, considerând că reprezintă cheltuieli generale legate de întreaga activitate economică. Administrația fiscală a refuzat parțial deducerea, apreciind că aceste cheltuieli servesc preponderent activităților scutite.
Întrebarea adresată Curții
Articolul 173 alineatul (1) din Directiva [TVA] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care realizarea unei operațiuni care dă drept de deducere este condiționată de deținerea unei autorizații de desfășurare a unor activități care nu dau drept de deducere (în speță, servicii de sănătate), bunurile și serviciile auxiliare care, în temeiul legislației naționale, constituie dotare tehnică și materială minimă a unităților sanitare și sunt o condiție prealabilă pentru furnizarea de servicii de sănătate constituie cheltuieli generale (indirecte) legate în mod direct și imediat de întreaga activitate economică a persoanei impozabile și, prin urmare, dau dreptul de deducere prorata a taxei?
Răspunsul Curții
Curtea a răspuns negativ la întrebarea astfel formulată. Simpla existență a unei obligații normative de achiziție nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a stabili o legătură directă și imediată între bunurile achiziționate și operațiunile în aval care dau drept de deducere sau ansamblul activității economice. Determinantă rămâne relația obiectivă dintre operațiunile în amonte și cele în aval, apreciată în funcție de utilizarea efectivă și de afectarea concretă a fiecărui echipament. Curtea a furnizat totuși instanței naționale criterii de apreciere: dacă un echipament servește exclusiv prestațiilor scutite, nu există drept de deducere; dacă servește atât prestațiilor scutite, cât și celor impozabile, se aplică prorata; dacă nu există legătură cu nicio operațiune specifică în aval, poate fi calificat drept cheltuială generală, sub rezerva verificării de la caz la caz.
Concluzie
Articolul 173 alineatul (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretat în sensul că cheltuielile efectuate pentru achiziționarea de bunuri și de servicii impuse de o reglementare națională pentru furnizarea de prestații de sănătate care nu dau drept de deducere, dar care sunt utilizate și pentru exercitarea unor prestații care dau drept de deducere nu constituie, numai ca urmare a acestei cerințe normative, cheltuieli generale care dau dreptul la o deducere prorata.
În prezenta analiză sintetizăm cele mai relevante hotărâri ale Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) din martie 2026, în domeniile protecției datelor (GDPR) și taxei pe valoarea adăugată (TVA). Articolul oferă un rezumat clar al cauzelor, precum și implicațiile practice pentru avocați, consultanți fiscali și operatori economici.
